“Salut, oameni faini și cititori loiali. Iaca m-am întors cu ceva proaspăt. Și așa cum am văzut din rezultatele formularului, pe care l-am creat în urmă cu câteva săptămâni (zic săptămâni căci efectiv nu mai am noțiunea timpului de când cu pandemia), m-am decis să scriu mai mult despre experiențele proprii.
Sinceră să fiu, am amânat mult articolul ăsta. Nu neapărat din cauză că mi s-a părut neimportant, cât că am picat în băltoaca ademenitoare a lipsei de motivație. Da, din nou.
Totuși, o discuție cu mama de acum câteva zile mi-a dat așa un pic de zvâc și faptul că acum fac facultatea online (asta e o poveste pentru mai târziu), și nu am prea multe tangențe cu lumea exterioară în ultima vreme, m-a făcut să îmi dau seama că totuși nu fu dracu’ atât de negru la facultatea de litere. Cel puțin nu în afara cursurilor. Pardon, mai ales în afara cursurilor. Experiența studiilor acolo încă rămâne cu sechele.
Sincer, abia acum mi-a apărut un regret în ceea ce privește anul acela în care am stat în Cluj: că nu am profitat mai mult de experiențele care îmi erau întinse pe tavă. Și prin asta mă refer că nu am ieșit mai mult și nu m-am bucurat destul de compania colegilor. Din păcate, cu prea puțini dintre ei mai țin legătura acum și asta încă mă întristează, dar, până la urmă, c’est la vie. Totuși, asta nu mă oprește din a-mi aminti cu drag de multe dintre lucrurile pe care le-am experimentat împreună cu ei.
Așadar, astăzi m-am gândit să scormonesc în sacul cu amintiri și să împărtășesc și cu voi câteva din lucrurile faine pe care le-am trăit în Cluj.
În primul rând, și stiu că asta sună cât se poate de ironic, venind de la o leneșă cu certificat și medalie, mi-e dor să mă trezesc dimineața și să merg la facultate. Aici mă refer mai mult la a ieși din cămin și a păși pe piatra cubică de pe aleile din Hașdeu, apoi mergând în jos pe Piezișă până la stația de autobuz. De la Horea încolo deja nu ne mai place.
Îmi plăcea momentul ăla când nici nu ieșeam bine din cămin și îi sunam pe ai mei să văd ce fac. Chit că eram la depărtare de casă, faptul că vorbeam cu ai mei și numai două minute la telefon îmi dădea un ghionte să merg înainte și să mai trag o gură de aer înainte de a da de cine știe ce alte grozăvii la facultate.
Un alt lucru care mă face să zâmbesc cu un oftat luuung e când mă gândesc la cantina ori curtea facultății. Stăteam, pe iarbă, în curte, până încă mai era cald în octombrie, cu colegii din grupa de chineză, scriam caractere ori ronțăiam toortitzi, gustarea ideală pentru mine și una din colegele cu care râdeam pe înfundate la cursurile de chineză de la Confucius.
Cantina? Bucățică de rai, în special în zilele în care era ciorbă rădăuțeană în meniu. Lunea și joia erau zilele în care mergeam la cantină cu atâta drag, zici că eu eram ultima nesătulă. În zilele de luni, chiuleam de la cursul de la ora 10 (draga de engleză veche) și mergeam la cantină. Până la ora 11 când avea să vină mâncarea din Hașdeu, caldă și bună, ori îmi făceam din teme, ori stăteam la taifas. De cele mai multe ori stăteam la taifas, evident. Joia, la fel, eram printre primii la cantină. După un curs chinuitor, de două ceasuri, de chineză, de la care veneam terorizată, numai bine prindea mâncarea. Ciudă mi-e când mă gândesc ce apetit aveam. Mâncam trei feluri de mâncare și acum abia de pot manca o zamă chioară. În fine, nu asta contează.
Sunt puține lucruri care pot spune că îmi plăceau la facultate, dar cert e că la ora de educație fizică n-am lipsit deloc. Ba chiar și când am avut prezențele toate tot mă mai duceam. Cine mă cunoaște numai de ceva vreme ar zice că mint de îngheață apele. Totuși, nu îngheață. Chiar îmi plăcea să merg la orele de sport. Mă scoteau din monotonie și nu mă lăsa să mă gândesc la altceva decât cât de greu trecea un minut cât stăteam în plank. Ori mă holbam la crush-ul pe care îl aveam atunci. Una din ele.
Cred că una dintre activitățile care îmi lipsesc cel mai mult se numără pierdutul vremii pe la Platinia ori la Central. De ce? Pepco… și câteodată H&M. Nu se putea să nu ies de acolo cu ceva în mână, MAI ALES ÎN PREAJMA CRĂCIUNULUI… pe vremea când îmi mai plăcea Crăciunul (și asta e tot poveste pentru mai târziu). Mergeam ori cu prietena mea cea mai bună, ori cu două dintre colege mai mereu pe la Central. Cine stă în Cluj și frecventează centrul comercial Central, știe de magazinele cu bijuterii de acolo. De atâtea ori mă învârteam printre vitrine să văd ce lănțișoare mai aveau. Chiar pusesem ochii pe un pandantiv, în formă de cheie, din aur alb. Pusesem doar ochii. Mâna am pus-o pe portofelul care plângea când a văzut prețul.
Am vagabondat prin multe cafenele, magazine și localuri. Mai mergeam si pe la Pancake house să ne cumpărăm clătite, pe care abia puteam să le mănânc la cât de dulci erau, așa că mereu mă rezumam la o ciocolată caldă. Totuși, localul acela mic era extrem de drăguț și mai ales în timpul iernii era un bun loc unde puteai să te încălzești în pauza dintre două cursuri. Nu știu dacă azi mai există localul, ultima oară când am fost în Cluj nu am fost prea atentă la împrejurimi, dar măcar am poze de amintire de acolo.
Nu știu cum e sau cum a fost la alții, dar pentru mine cel puțin, orice lucru banal devenise extrem de amuzant până am stat în Cluj. Cum ar fi mersul la cumpărături. De cele mai multe ori mergeam cu prietena mea cea mai buna la supermarketul din Mănăștur (nu mai dau nume că zice careva că fac reclamă pe moca) unde pierdeam câteva ceasuri, apoi jucam tetris când încercam să punem toate chițibușurile în plase. Ne întorceam ca Moș Crăciun acasă. Apăi… urcati, fetelor, cu ditamai plasele pe Piezișă, apoi în Hașdeu și după aia până la etajul trei. Minunate aventuri. La fel ca atunci când veneam de acasă cu prea-cunoscutul plăsoi de rafie plin cu mâncare de acasă. Simțeam și noi că trăim după febra musculară făcută de la căratul plaselor. Of, plimbările cu taxi-ul de la gară până în campus. Of, șoferul ăla cumsecade care a dat mai tare radio-ul când m-am entuziasmat cand l-am auzit pe Bon Jovi.
În Cluj cred că am experimentat una din cele mai faine ierni din ultimii… zece ani poate. La noi în oraș nu mai vezi zăpadă citavă… cam de când eram eu în clasa a doua sau a treia… Deci sunt vreo 13 ani. La Cluj e de vis când ninge. Nu sunt prietenă cu frigul nici cât negru sub unghie, dar aș da orice să mă plimb în parcul Simion Barnuțiu atunci când e înzăpezit. Am și făcut niște poze faine în iarna aia.
Să merg spre cămin pe jos de la facultate, seara, era terapie curată. Iarna, nici nu mai zic. Mori de drag.
Fie singură, fie însoțită de careva din colegi, ăia câțiva kilometri făcuți cu autotalpa erau sănătate curată. Te poți plimba liniștit pe Memo seara, atât de multă lumină e. Nu ai treabă că ești singur pe stradă, pentru că de cele mai multe ori nu ești, umblă studenții pe stradă de zici că-i mijlocul zilei. Piezișa e animată seara, adică, pardon, era. Și după o zi lungă de cursuri, așa bine mergea câte o porție de cartofi prăjiți cu usturoi de la Mama Manu, pe vremea când încă erau numa cinci lei.
Ah, apropo, că tot am început să vorbesc de merinde. Știți care-i cea mai bună mâncare? Lasagna. Da’ știți cum? Mâncată afară, seara, în fața căminului. Așa am gustat prima oară lasagna. Sau nu a fost prima oară? Nu mai știu. Cert e că unul din colegii mei de la chineză a împărțit lasagna lui cu mine. Era fain că de multe ori mâncam unu’ de la altu’. Ori mâncam la mine în față la cămin, ori în față la el la cămin.
Oh, sau ce bine cădea un cidru sau o înghețată în serile de vară, stând pe una din băncile din Hașdeu împreună cu prietena mea cea mai bună, ori o porție de cartofi prăjiți devorată la trei noaptea în oficiu. Noaptea mâncarea are gust mai bun, nu știu cum să vă spun.
Cursurile de dans, celelalte evenimente organizate de studenți sau universitate au fost mici copii acum că mă gândesc. Acum, nu mă înțelegeți greșit, nu zic că n-au fost faine și alea. Dimpotrivă. Am rămas cu prieteni buni în urma acelor experiențe. Dar nu au fost numai acestea.
Multă vreme am crezut că toată experiența mea de atunci a fost numai plâns și oftat, dar, sincer, după aproape trei ani deja, îmi dau seama că am rămas cu amintiri chiar faine. Da, facultatea nu mi-a plăcut, dar toate celelalte lucruri mici, pe care de multe ori nu le luam în seamă, au devenit acum subiect de oftat și melancolit pentru mine. Și abia acum, fiind nevoită să stau acasă, fără să interacționez cu nimeni, îmi dau seama cât de importante au fost și ce schimbări au adus în viața mea.
Așa cum am spus și la început, singurul meu regret e că nu m-am bucurat de lucrușoarele astea mici și, aparent, neînsemnate, mai mult. Dar pe de altă parte, m-a făcut să conștientizez că nu ai nevoie de cine știe ce activități ieșite din comun ca să rămâi cu amintiri frumoase. Ba chiar alea mai neînsemnate lucruri ajung să te facă să zâmbești după o vreme.
Așadar, în încheiere (că-i patru dimineața acum și eu înca nu dorm), zic și eu clișeul ăsta de citat motivațional: Bucurați-vă de lucrurile mici.“
That was all she wrote!~
Mulțam de lectură!~
𝒯𝒽𝒶𝓉 𝓌𝒶𝓈 𝒶𝓁𝓁 𝓈𝒽𝑒 𝓌𝓇🐼𝓉𝑒 